Am sosit în Japonia în vara lui 2012, pe la sfârșitul lui iulie. Căldura era apăsătoare, aerul gros de umezeală, dar în amintirea mea nu se compară cu vara nemiloasă de anul acesta. Cu toate acestea, am început aproape imediat să caut un loc unde să pot practica caligrafia japoneză. Aș vrea să-mi pot aduce aminte exact care-mi erau gândurile la acea vreme, ce speranțe sau ce dorințele aveam, dar totul s-a estompat. Știu doar că voiam să învăț multe. Eram practicant de aikido și doream să-mi continui antrenamentul; iubeam literatura și simțeam nevoia să învăț cât mai bine limba ca să pot citi toate cărțile acelea misterioase din libării, acoperite de tot felul de caractere. Caligrafie, în schimb, nu mai făcusem decât incidental cu câțiva ani în urmă, când, la universitate fusese invitat un profesor japonez și ținuse una sau două lecții. Atât. Ce m-a împins atunci să o caut din nou – amintirea acelui moment, plăcerea de a exersa kanji, caracterele de origine chineză, cu căștile pe urechi pentru lecțiile de japoneză, sau dorința vagă de a adăuga încă o artă, dincolo de cea marțială? Nu mai știu.
Cert este că, din august deja căutam informații și așa am ajuns la Nihon Shuji, o asociație națională fondată de Harada Kampō, un moșulică cu barbă albă, despre care aveam să aflu că încetase din viață în 1995, și care apărea în broșurile lunare de studiu pe care aveam să le primesc mai târziu de la asociație. Profesoara mea, care îi fusese elevă pentru o perioadă, spunea că nu era un om obișnuit și că unii oameni îl priveau ca pe un kamisama, un fel de zeu. Povestea cum, în doar câteva secunde, trasa cu pensula un șir de caractere șerpuitoare, perfecte, dar oricât de intens ai fi încercat să-l urmărești, privirea nu reușea să prindă esențialul: vedeai mâna, vedeai pensula, dar gestul rămânea de nepătruns. În cele din urmă nu rămânea decât uimirea la ceea ce apăruse, deodată, pe hârtie.
Am aflat de la centru care erau profesorii din apropiere, am pus mâna pe telefon și am sunat. Norocul meu că știam deja suficientă japoneză cât să nu am probleme majore în viața de zi cu zi, căci la telefon mi s-a spus că sigur, sunt binevenit să încerc, cu condiția să fie în regulă faptul că lecțiile se țin exclusiv în japoneză, pentru că nimeni nu vorbește altă limbă. Câteva zile mai târziu m-am dus la prima lecție.
Am ajuns la o casă veche, în care locuia mama profesoarei, o bătrânică de vreo optzeci de ani. Am urcat pe niște trepte înguste, iar la etaj am intrat într-o cameră mică, cu opt mese joase, unde câțiva copii și unul sau doi adulți stăteau în seiza și practicau. Acolo, în cămăruța aceea înghesuită, în care mergeam mereu aplecat ca să nu mă lovesc de sforile pe care atârnau la uscat foile de caligrafie, aveam să-mi petrec sute – dacă nu mii – de ore.
Înainte de a intra în detalii despre caligrafie, trebuie spus că, mai presus de orice, contează profesorul de la care înveți. Am avut norocul să întâlnesc cel mai bun educator: o femeie fără pretenții, care nu punea presiune, care însă te observa atent și te lăsa să crești în ritmul tău. În Japonia, găsirea unui profesor potrivit pentru o artă tradițională poate fi anevoioasă și cu multe peripeții – reguli tacite, ierarhii, așteptări ascunse, profesori interesați mai degrabă de bani decât de elevi. Nu a fost cazul aici. Din primele luni mi-am dat seama că acela este locul meu și că nu-mi trebuie nimic altceva. Timpul petrecut acolo a fost de deconectare și de plăcere, chiar și atunci când eram obosit. Nu m-am plictisit niciodată la caligrafie: erau atât de multe stiluri de scris și fascinația mea era atât de mare, încât stăteam câte trei ore, deși majoritatea studenților plecau după una sau două.
Shodō înseamnă literal „calea” (dō) „scrisului” (sho). Ca multe alte arte tradiționale japoneze, este o „cale”, ceea ce subliniază dimensiunea formativă, aproape spirituală, a artei. Asemenea „căii ceaiului” chadō (încetățenită sub denumirea de „ceremonia ceaiului”) sau „căii sabiei” kendō, shodō este mai mult decât o sumă de abilități tehnice. Japonezii au dorit să confere acestor arte o valoare de „drum în viață”: nu dobândești doar niște cunoștințe, ci te modelezi pe tine însuți; nu treci doar un skill la CV, ci îți construiești viața în jurul artei respective.
Tocmai fiindcă termenul shodō trimite la artă și profesionalism, japonezii folosesc mult mai des cuvântul shūji, compus din două caractere ce semnifică „a învăța” și „litere”, subliniind latura educațională. Copiii, încă din clasele primare, „fac shūji”, adică exersează literele, învață să scrie frumos, iar asociația din care fac parte, probabil cea mai mare de acest fel din Japonia, se numește Nihon Shūji.
Ce are caligrafia japoneză specific? În primul rând aderența la un fel de „filosofie a momentului” prezentă în zen, în alte arte tradiționale și, uneori, chiar în viața de zi cu zi. Shodō este o artă performativă, legată de conceptul de ichigo ichie, întâlnit îndeosebi în chado, care s-ar traduce literal ca „un moment o întâlnire”, un fel de carpe diem, dar nu în sens hedonistic, ci de apreciere a fiecărei clipe și întâlniri ca unice și irepetabile. Spre deosebire de pictură, în shodō nu se fac corecturi sau retușuri. O linie trasă așa rămâne. Este expresia clipei respective. Frustrarea apare ușor când rezultatul nu seamănă cu modelul, dar, privite din această perspectivă, miile de ore de exercițiu nu sunt eșecuri, ci momente irepetabile de dedicare și bucurie.
Deși japonezii sunt, în general, orientați spre lucruri concrete și rareori auzi cuvinte precum „zen” în viața de zi cu zi, după ani de practică nu poți să negi funcția de meditație a caligrafiei. Nu se scrie din încheietură, ci se folosește tot brațul; nu se scrie doar din braț, ci trebuie să-ți folosești tot corpul. Din această implicare apare stabilitatea, descoperi un centru care se întărește cu fiecare literă scrisă. Aici shodō se întâlnește cu aikidō și cu alte arte tradiționale japoneze: aflarea unui centru. Dincolo de controlul tehnic al pensulei, lecția mai adâncă este că, orice s-ar întâmpla în viață, dacă îți poți menține atenția asupra centrului, ai un loc sigur, o „casă” unde să te întorci.
Într-o lume dominată de tehnologie și un flux constant de stimuli, în care multe persoane suferă de deficit de atenție, shodō poate fi o artă în care te poți „retrage”, o mică oază de liniște. Nu e ca și cum odată ce iei pensula în mână, atenția îți va fi imediat și complet restituită; mai curând, practica oferă un nivel just de concentrare. Mintea poate rătăci și către alte lucruri, dar o va face într-un registru decent. „Procesorul” va fi ocupat în continuare și cu alte taskuri aleatorii, dar nu va fi dominat de ele.
Un alt aspect fascinant este varietatea de forme, stiluri și unelte. După treisprezece ani de practică și obținerea celui mai înalt grad, 8 dan, mă simt, paradoxal, ca la început de drum – în față mi se desfășoară o infinitate de lucruri pe care vreau să le explorez, o mulțime de idei de lucrări de artă. Se poate scrie cu pensule – care pot fi subțiri ca un pai de sorbit un smoothie sau mari cât un mop –, dar și cu stiloul sau creionul, pe hârtii de diverse dimensiuni, cu cerneală mai densă sau mai fluidă. Iar dacă vrei să experimentezi, nu te oprește nimeni să scrii pe pânză sau să folosești culori.
Majoritatea elevilor de școală primară încep cu kaisho, stilul standard, în care literele sunt drepte și clare, apropiate de un font. Treptat învață gyōsho, stilul semicursiv, cu linii legate și mișcare mai liberă, iar mai târziu pot încerca sōsho, cursivul, unde unele caractere se reduc la o singură linie șerpuită, uneori de nerecunoscut. La aceste stiluri de bază se adaugă unele specifice, precum reisho, stilul „clerical”, sau tensho, un stil care imită caractere vechi de două mii de ani și pe care nu-l mai vezi decât sculptat în ștampile. Fiecare școală poate pune accent pe stilul unui anumit maestru, iar atunci când îți dezvolți propriul stil, așa cum îți găsești vocea ca prozator sau poet, să spunem, copiezi multă vreme un anumit gen de scriere care-ți place mai mult și care poate fi a oricăruia dintre clasici sau mari maeștri chinezi ori japonezi, a căror operă o poți găsi în colecții de caligrafie. Nu vă imaginați, însă, că un profesor de shodō, cu excepția artiștilor care au făcut asta toată viața, poate scrie în orice stil fără pregătire. Anumite caractere în sōsho, spre exemplu, trebuie căutate în dicționare specializate.
Pe scurt, nu ai cum să te plictisești. Mai curând s-ar putea să simți frustrare că nu ai timpul să guști din toată gama aceasta de „delicatese” care ți se oferă. Pe mine, această diversitate, această lume infinită care se deschide în fața ochilor, mă va fascina întotdeauna. Timp să am, că ea mă absoarbe cu totul. Și odată aflat acolo, sunt și mult mai liniștit. Gândurile îmi aleargă în continuare o vreme aiurea prin cap, dar activitatea lor e cumva trimisă în fundal, antifonată. E cel mai bun compromis: meditație în mișcare.
Martin Kumamoto este pseudonimul literar al unui scriitor român care locuiește în Japonia. A urmat cursuri de limbă și cultură japoneză la Universitatea din București și ulterior în Osaka, unde a primit o bursă de cercetare de la guvernul Japoniei. Și-a obținut doctoratul în 2020 cu o teză despre
literatura fantastică a lui Kenji Miyazawa. În România, a debutat cu romanul Camera de studiu (Editura Tracus Arte, 2024), al cărui manuscris a fost premiat la concursul național Rețeaua Literară. În prezent predă la universitate, iar timpul liber și-l dedică pasiunii pentru caligrafia japoneză și
aikido.